http://tanarulscriitor.com/2010/02/28/al-florin-tene-cronica-la-%22fulgi-de-ciocolata%22-de-andreea-osiceanu/
Va multumesc din suflet, domnul Tene, pentru aceste cuvinte si sper sa nu va dezamagesc.
vineri, 9 aprilie 2010
duminică, 21 martie 2010
Detașări cu voie
DETAŞĂRI CU VOIE
„Nu da crezare realităţii. Adesea, ea se transformă în realitate şi calupul de tulburări pare nedefinit. Slaba conturare a prezentului te derută, metamorfozându-te într-un clovn. Ce este un clovn? Un măscărici uman.”
*
* *
Schiţă insignifiantă( ziarul „Respectiv”, 28 nov 2008)
„Amurgul rămâne mut de o iubire mistică şi-şi trimite armele patriarhale spre banca unde observă doi copii ce ies din tipare prin găselniţa cu care se îndrăgostesc unul de celălalt.”
I. Mail comun( mail recunoscut atât de Medeea Octanovici, cât şi de Liviu Lăzărescu: mailul este preluat din cartea scriitorului Liviu: „Trandafiri răsăriţi prin degetele tale”, 24 februarie 2008
„––Ce suntem noi? întrebă curioasă Medeea.
––Nişte copii, i-a aruncat în vânt Liviu. Copiii sunt doar nişte nebuni invadaţi de atacul inaccesibil spre exemplu-al sunetelor bulgărilor de nea izbiţi de faţa lor roşie ca mărul.
––Copii nu sunt nişte nebuni, îl contrează Medeea. Noi, dacă putem fi numiţi copii, nu reprezentăm decât regnul celor mai pricepuţi decât animalele.
––Prezenţă a unui regn neînţeles, îi replică Liviu, ţin să precizez că te iubesc.”
II. Mailul trimis de Medeea lui Liviu, 3 martie 2008
„Nu te mira prea mult că m-am hotărât, în sfârşit, să-ţi răspund la mailul acela plin de savoare livrescă, o savoare greţoasă totuşi(ştiu că e un paradox). Nu te amăgi crezând că dacă faci publică povestea noastră, confesându-te unui ziar murdar, vei câştiga un sac de bani. Mailul acesta conţine adevărul. Eu însă nu-l voi publica, căci banii îi pot strânge în urma unei munci cinstite. Dacă tu consideri că într-adevăr mă iubeşti, răspunde-mi la mail pe adresa pe care ţi-am dat-o prima dată. Cealaltă e utilizată frecvent de Mircea, care ştie şi parola. Nu te sfătuiesc, ştii ce ai păţit. Citeşte cu atenţie reala poveste de atunci: Astă seară mă întâlnesc cu Liviu în parcul de lângă gară, acela în care pândesc cu străjnicie două căprioare de lut, amorfe, moarte ca o iubire arsă.
Neaua are încrustate zorile târzii ale caselor ce încă nu au adormit. Din mijlocul tuturor se naşte luna, o lună pe care o fac, indubitabil, misterioasă, trei văluri argintii murdare.
Dar scurta mea reflecţie asupra peisajului nocturn este tulburată de Liviu, care apare, în sfârşit…
––Mă scuzi, mi-a replicat. Am lucrat la carte…la ultimele capitole…probabil că Sonia va fugi cu Robert de vrăjitoarea aia care îi speriase destul. M-am gândit însă şi la un titlu, pesemne nu este cel final(mi-a luat mâinile în mâinile sale fierbinţi pe care le ţinuse, cu siguranţă, în palton) : „Trandafiri în braţele tale”… M-au contactat cei de la Sibiu şi mâine voi fi prezent la simpozionul lor. Poţi crede? Acum sunt împlinit!
––Te felicit, dragul meu,i-am răspuns, ridicându-mi uşor privirea. Nicicând nu am fost mai mulţumită ca acum, mai ales că iubitul meu este un scriitor…
Liviu se aplecă pentru a face un bulgăre de zăpadă. Chipul lui mi-era mai plăcut ca oricând, dar parcă la ani - distanţă de mine.
––Şi zi, spune Liviu încântat, rotunjind bulgărul. Cum rămâne cu pariul de astă-vară?
––Ce pariu? am tresărit eu.
––Nu mai ţii minte? Dacă te voi bate eu cu zăpadă, ne căsătorim chiar mâine. Dacă mă baţi tu, ne căsătorim într-o oră. M-am gândit totuşi şi la tine… nu ai cum să mă baţi şi îţi trebuie mai mult de o oră să te aranjezi pentru mariajul nostru…
––Da, dar de astă-vară am mai crescut…Şi partea a treia a pariului suna aşa: dacă nu începe niciunul jocul şi vom găsi altceva mai interesant de făcut, vom pleca peste 14 ore în Hawaii. Poftim( şi i-am înmânat un bulgăre aşa cum ai înmâna premiul Oscar unui actor desăvârşit): Aruncă-l în mine!
Într-o clipă am auzit cum bulgărele s-a izbit de gardul unei case. Apoi, câinii lătrând, unii chiar urlând a moarte. Iar peste o secundă, i-am simţit braţele puternice cuprinzându-mă cu totul, definitiv, de parcă soarta mea era să-mi dau duhul lipită de fiinţa lui.
Urletul ca de lup a unei javre comunitare a rupt tăcerea sugrumată de tensiunea abia-creată.
De atunci, nu l-am mai văzut. La plecare stabiliserăm să ne întâlnim peste două ore la gară, pentru a pleca cu trenul spre Bucureşti, la aeroportul din Băneasa, de unde urma să schimbăm „n” avioane pentru a ajunge în Hawaii.
Au trecut însă trei ani şi jumătate de atunci, timp în care m-am zbătut zadarnic să-l caut. Telefonul lui era închis sau pesemne îşi schimbase cartela. Ceea ce ştiam cu siguranţă era faptul că nu voi mai trăi niciodată ceea ce am simţit cât timp am fost aproape de Liviu…
Am găsit în librărie şi cartea lui… i-a schimbat puţin titlul, numind-o „Trandafiri răsăriţi prin degetele tale” …fascinantă carte…m-am regăsit în personajul lui, Sonia. Am fost eclipsată de plasticitatea cu care reda iubirea noastră. Sunt sigură că m-a iubit enorm…”
III. Mailul lui Liviu pentru Medeea, 6 aprilie 2008
„În primul rând, te rog să mă ierţi.
Tu ai dreptate, Medeea, acela era adevărul gol-goluţ, cel descris de tine. Am fost rapid cooptat în breasla scriitorilor de valoare. Chiar în seara aceea( o ştii, cea din parc), am primit un telefon. Tatăl meu era grav bolnav şi am plecat de urgenţă la Chitila. Telefonul l-am pierdut în tren, iar numărul tău l-am uitat instantaneu(în opinia medicilor). Poate ţi se pare o prostie, dar chiar aşa s-a întâmplat…unora le-a albit părul de la un astfel de şoc.
Despărţirea am atribuit-o pe fondul unei pietre de încercare. Am vrut să testez temelia relaţiei noastre, să o titularizez astfel, să-i acord o diplomă în seria iubirilor artistice. Nu aveam ce pierde; încrederea mea în tine a fost deplină. Ştiam că nu vei iubi un altul.
Îmi vei reproşa că totuşi că anii se pierd…. Îi pierdem, dar asta consolidează iubirea noastră. Numai aşa îi vom măsura forţa, aşa cum o preamăreşte Dante , iubirea care mişcă sori şi stele…
Sentimentele care m-au încercat au fost evaziv faţadate de valul scriiturii. M-am adâncit în scris aşa cum un porc se adânceşte în noroiul lui( scuză-mi expresia, dar ăsta sunt : un porc), scriind ore în şir despre tine.
Am păstrat totuşi adresa ta de e-mail şi m-am hotărât să-ţi scriu când răbdarea mă va demola.
Mi-am amintim cum eram acum patru ani! Mai ştii când am stricat ceasul tatei, acela decorat cu onorurile lui militare?! Am fost nevoiţi să spălăm maşini trei săptămâni, pe lângă mall! Pentru ca lumea să ne creadă copiii străzilor, ne-am îmbrăcat în hainele rupte al vărului meu…
Şi când cineva a pornit instalaţia de spălat parbrizul maşinii şi apa murdară ţi-a intrat în ochi! Şi cât ai plâns, şi nu am ştiut cum să te liniştesc! Te-am dus „de urgenţă” în braţe la o cofetărie şi brusc, după ce ai savurat o prăjitură, plânsul tău a încetat!
Şi multe altele mai sunt de spus, dar ziarul care m-a întrebat de viaţa personală, mă cheamă din nou. Am hotărât să amplific povestea noastră, căci nu credeam că ziarul acesta va ajunge în mâinile tale. Cineva te-a îndrumat să-l cumperi?Cumva el?
Şi totuşi în aceşti ani, tu l-ai găsit. Pe Mircea îl ştiam de vreo şase ani, a fost în vizită la raionul unde lucram înainte. Nici nu bănuiam… L-am urât din prima, era un om uscăţiv şi înalt, brunet şi cu ochii suspendaţi de culmea frunţii. Avea un mers de măgar sănătos(nu de filosof ofticos, ca mine). Nu ştiam că-ţi doreşti aşa ceva. Nu că aş fi fost eu vreun Făt – Frumos , dar eram conştient când mi-ai spus că am nişte trăsături care, atunci când mă voi face mare, vor fi tare reuşite.
Te întreb: de ce , Medeea?”
*
* *
1.Ziarul „Respectiv”, iulie 2008
„Iată că , în sfârşit, scriitorul L. Lăzărescu vorbeşte deschis despre fosta şi actuala lui relaţie. Îşi cere scuze pentru nr.14 al ziarului nostru, în care am publicat eronat povestea dintre el şi actriţa Medeea Octanovici.
Ce am învăţat noi de aici e că pierderea anilor nu reprezintă o problemă, contează dacă îi găseşti într-un final. Timpul e ca un zmeu: dacă nu ai o sfoară puternică, nu-l poţi controla.”
2. Ziarul „Celălalt” (în redacţia căruia îl întâlnim pe dl. Mircea Merinde), septembrie 2008
„Simţul justiţiei nu ne lasă să nu ne legăm de ziarul Respectiv, care a înflorit idila dintre L. Lăzărescu şi Medeea Octanovici.
Este cunoscut faptul că Liviu obişnuia să umble în compania unor doamne, nefiind adeptul conduitelor morale. Ţăranul de Liviu-că altfel nu poate fi numit - a reuşit să ia în derâdere sentimentele Medeei, care a povestit cum într-o seară l-a aşteptat în parc trei ore şi un sfert pe ingratul Liviu. Atunci când acesta a sosit,a anunţat-o că fusese ocupat cu cele două amante. Dezamăgită, Medeea a vrut să vadă ce gust are Dâmboviţa, dar a oprit-o Liviu, care i-a sugerat să încerce în altă parte, nu aici, că nu vreau să fiu martorul unei astfel de scene.
Mai ridicol de atât nu se putea. Impostorul Liviu i-a dedicat o carte de cea mai joasă speţă, cu doi aiuriţi, Robert şi Sonia, care bântuiau peste tot, când moartea îi căuta pe acasă. Povestea lor de dragoste e la fel de ireală ca cea dintre Liviu şi Medeea şi, în general, ca toate poveştile de dragoste: expirate.
*
* *
Mailul Medeei către ziarul „Respectiv”
„Cam asta a fost, în mare, fascinanta întâmplare. Nu pot să comentez declaraţia ziarului Respectiv. Dar mulţumesc ziarului Respectiv pentru că m-a încurajat în publicarea primului volum al romanului „Spini în mâinile tale”, dedicat lui Mircea Merinde.
Pentru mulţi, iubirea rămâne un vis(înţelegeţi ce vreţi). Acum, el e mult mai departe decât vă imaginaţi…în apartamentul nostru din Hawaii!
Oricum, viitorul e cel mai nesigur lucru posibil! Să nu mă credeţi totuşi! O să iubiţi cât de curând. Nu daţi cu piciorul iubirii, crezând că ea u există. Există şi chiar îşi alege copiii…
Nu luaţi în seamă decât sentimentele care vă încearcă pe voi, nu şi pe cele care îi încearcă pe ceilalţi, referitor la voi. Sper ca modelul meu să vă inspire!
Eternizaţi ceea ce este!”
„Nu da crezare realităţii. Adesea, ea se transformă în realitate şi calupul de tulburări pare nedefinit. Slaba conturare a prezentului te derută, metamorfozându-te într-un clovn. Ce este un clovn? Un măscărici uman.”
*
* *
Schiţă insignifiantă( ziarul „Respectiv”, 28 nov 2008)
„Amurgul rămâne mut de o iubire mistică şi-şi trimite armele patriarhale spre banca unde observă doi copii ce ies din tipare prin găselniţa cu care se îndrăgostesc unul de celălalt.”
I. Mail comun( mail recunoscut atât de Medeea Octanovici, cât şi de Liviu Lăzărescu: mailul este preluat din cartea scriitorului Liviu: „Trandafiri răsăriţi prin degetele tale”, 24 februarie 2008
„––Ce suntem noi? întrebă curioasă Medeea.
––Nişte copii, i-a aruncat în vânt Liviu. Copiii sunt doar nişte nebuni invadaţi de atacul inaccesibil spre exemplu-al sunetelor bulgărilor de nea izbiţi de faţa lor roşie ca mărul.
––Copii nu sunt nişte nebuni, îl contrează Medeea. Noi, dacă putem fi numiţi copii, nu reprezentăm decât regnul celor mai pricepuţi decât animalele.
––Prezenţă a unui regn neînţeles, îi replică Liviu, ţin să precizez că te iubesc.”
II. Mailul trimis de Medeea lui Liviu, 3 martie 2008
„Nu te mira prea mult că m-am hotărât, în sfârşit, să-ţi răspund la mailul acela plin de savoare livrescă, o savoare greţoasă totuşi(ştiu că e un paradox). Nu te amăgi crezând că dacă faci publică povestea noastră, confesându-te unui ziar murdar, vei câştiga un sac de bani. Mailul acesta conţine adevărul. Eu însă nu-l voi publica, căci banii îi pot strânge în urma unei munci cinstite. Dacă tu consideri că într-adevăr mă iubeşti, răspunde-mi la mail pe adresa pe care ţi-am dat-o prima dată. Cealaltă e utilizată frecvent de Mircea, care ştie şi parola. Nu te sfătuiesc, ştii ce ai păţit. Citeşte cu atenţie reala poveste de atunci: Astă seară mă întâlnesc cu Liviu în parcul de lângă gară, acela în care pândesc cu străjnicie două căprioare de lut, amorfe, moarte ca o iubire arsă.
Neaua are încrustate zorile târzii ale caselor ce încă nu au adormit. Din mijlocul tuturor se naşte luna, o lună pe care o fac, indubitabil, misterioasă, trei văluri argintii murdare.
Dar scurta mea reflecţie asupra peisajului nocturn este tulburată de Liviu, care apare, în sfârşit…
––Mă scuzi, mi-a replicat. Am lucrat la carte…la ultimele capitole…probabil că Sonia va fugi cu Robert de vrăjitoarea aia care îi speriase destul. M-am gândit însă şi la un titlu, pesemne nu este cel final(mi-a luat mâinile în mâinile sale fierbinţi pe care le ţinuse, cu siguranţă, în palton) : „Trandafiri în braţele tale”… M-au contactat cei de la Sibiu şi mâine voi fi prezent la simpozionul lor. Poţi crede? Acum sunt împlinit!
––Te felicit, dragul meu,i-am răspuns, ridicându-mi uşor privirea. Nicicând nu am fost mai mulţumită ca acum, mai ales că iubitul meu este un scriitor…
Liviu se aplecă pentru a face un bulgăre de zăpadă. Chipul lui mi-era mai plăcut ca oricând, dar parcă la ani - distanţă de mine.
––Şi zi, spune Liviu încântat, rotunjind bulgărul. Cum rămâne cu pariul de astă-vară?
––Ce pariu? am tresărit eu.
––Nu mai ţii minte? Dacă te voi bate eu cu zăpadă, ne căsătorim chiar mâine. Dacă mă baţi tu, ne căsătorim într-o oră. M-am gândit totuşi şi la tine… nu ai cum să mă baţi şi îţi trebuie mai mult de o oră să te aranjezi pentru mariajul nostru…
––Da, dar de astă-vară am mai crescut…Şi partea a treia a pariului suna aşa: dacă nu începe niciunul jocul şi vom găsi altceva mai interesant de făcut, vom pleca peste 14 ore în Hawaii. Poftim( şi i-am înmânat un bulgăre aşa cum ai înmâna premiul Oscar unui actor desăvârşit): Aruncă-l în mine!
Într-o clipă am auzit cum bulgărele s-a izbit de gardul unei case. Apoi, câinii lătrând, unii chiar urlând a moarte. Iar peste o secundă, i-am simţit braţele puternice cuprinzându-mă cu totul, definitiv, de parcă soarta mea era să-mi dau duhul lipită de fiinţa lui.
Urletul ca de lup a unei javre comunitare a rupt tăcerea sugrumată de tensiunea abia-creată.
De atunci, nu l-am mai văzut. La plecare stabiliserăm să ne întâlnim peste două ore la gară, pentru a pleca cu trenul spre Bucureşti, la aeroportul din Băneasa, de unde urma să schimbăm „n” avioane pentru a ajunge în Hawaii.
Au trecut însă trei ani şi jumătate de atunci, timp în care m-am zbătut zadarnic să-l caut. Telefonul lui era închis sau pesemne îşi schimbase cartela. Ceea ce ştiam cu siguranţă era faptul că nu voi mai trăi niciodată ceea ce am simţit cât timp am fost aproape de Liviu…
Am găsit în librărie şi cartea lui… i-a schimbat puţin titlul, numind-o „Trandafiri răsăriţi prin degetele tale” …fascinantă carte…m-am regăsit în personajul lui, Sonia. Am fost eclipsată de plasticitatea cu care reda iubirea noastră. Sunt sigură că m-a iubit enorm…”
III. Mailul lui Liviu pentru Medeea, 6 aprilie 2008
„În primul rând, te rog să mă ierţi.
Tu ai dreptate, Medeea, acela era adevărul gol-goluţ, cel descris de tine. Am fost rapid cooptat în breasla scriitorilor de valoare. Chiar în seara aceea( o ştii, cea din parc), am primit un telefon. Tatăl meu era grav bolnav şi am plecat de urgenţă la Chitila. Telefonul l-am pierdut în tren, iar numărul tău l-am uitat instantaneu(în opinia medicilor). Poate ţi se pare o prostie, dar chiar aşa s-a întâmplat…unora le-a albit părul de la un astfel de şoc.
Despărţirea am atribuit-o pe fondul unei pietre de încercare. Am vrut să testez temelia relaţiei noastre, să o titularizez astfel, să-i acord o diplomă în seria iubirilor artistice. Nu aveam ce pierde; încrederea mea în tine a fost deplină. Ştiam că nu vei iubi un altul.
Îmi vei reproşa că totuşi că anii se pierd…. Îi pierdem, dar asta consolidează iubirea noastră. Numai aşa îi vom măsura forţa, aşa cum o preamăreşte Dante , iubirea care mişcă sori şi stele…
Sentimentele care m-au încercat au fost evaziv faţadate de valul scriiturii. M-am adâncit în scris aşa cum un porc se adânceşte în noroiul lui( scuză-mi expresia, dar ăsta sunt : un porc), scriind ore în şir despre tine.
Am păstrat totuşi adresa ta de e-mail şi m-am hotărât să-ţi scriu când răbdarea mă va demola.
Mi-am amintim cum eram acum patru ani! Mai ştii când am stricat ceasul tatei, acela decorat cu onorurile lui militare?! Am fost nevoiţi să spălăm maşini trei săptămâni, pe lângă mall! Pentru ca lumea să ne creadă copiii străzilor, ne-am îmbrăcat în hainele rupte al vărului meu…
Şi când cineva a pornit instalaţia de spălat parbrizul maşinii şi apa murdară ţi-a intrat în ochi! Şi cât ai plâns, şi nu am ştiut cum să te liniştesc! Te-am dus „de urgenţă” în braţe la o cofetărie şi brusc, după ce ai savurat o prăjitură, plânsul tău a încetat!
Şi multe altele mai sunt de spus, dar ziarul care m-a întrebat de viaţa personală, mă cheamă din nou. Am hotărât să amplific povestea noastră, căci nu credeam că ziarul acesta va ajunge în mâinile tale. Cineva te-a îndrumat să-l cumperi?Cumva el?
Şi totuşi în aceşti ani, tu l-ai găsit. Pe Mircea îl ştiam de vreo şase ani, a fost în vizită la raionul unde lucram înainte. Nici nu bănuiam… L-am urât din prima, era un om uscăţiv şi înalt, brunet şi cu ochii suspendaţi de culmea frunţii. Avea un mers de măgar sănătos(nu de filosof ofticos, ca mine). Nu ştiam că-ţi doreşti aşa ceva. Nu că aş fi fost eu vreun Făt – Frumos , dar eram conştient când mi-ai spus că am nişte trăsături care, atunci când mă voi face mare, vor fi tare reuşite.
Te întreb: de ce , Medeea?”
*
* *
1.Ziarul „Respectiv”, iulie 2008
„Iată că , în sfârşit, scriitorul L. Lăzărescu vorbeşte deschis despre fosta şi actuala lui relaţie. Îşi cere scuze pentru nr.14 al ziarului nostru, în care am publicat eronat povestea dintre el şi actriţa Medeea Octanovici.
Ce am învăţat noi de aici e că pierderea anilor nu reprezintă o problemă, contează dacă îi găseşti într-un final. Timpul e ca un zmeu: dacă nu ai o sfoară puternică, nu-l poţi controla.”
2. Ziarul „Celălalt” (în redacţia căruia îl întâlnim pe dl. Mircea Merinde), septembrie 2008
„Simţul justiţiei nu ne lasă să nu ne legăm de ziarul Respectiv, care a înflorit idila dintre L. Lăzărescu şi Medeea Octanovici.
Este cunoscut faptul că Liviu obişnuia să umble în compania unor doamne, nefiind adeptul conduitelor morale. Ţăranul de Liviu-că altfel nu poate fi numit - a reuşit să ia în derâdere sentimentele Medeei, care a povestit cum într-o seară l-a aşteptat în parc trei ore şi un sfert pe ingratul Liviu. Atunci când acesta a sosit,a anunţat-o că fusese ocupat cu cele două amante. Dezamăgită, Medeea a vrut să vadă ce gust are Dâmboviţa, dar a oprit-o Liviu, care i-a sugerat să încerce în altă parte, nu aici, că nu vreau să fiu martorul unei astfel de scene.
Mai ridicol de atât nu se putea. Impostorul Liviu i-a dedicat o carte de cea mai joasă speţă, cu doi aiuriţi, Robert şi Sonia, care bântuiau peste tot, când moartea îi căuta pe acasă. Povestea lor de dragoste e la fel de ireală ca cea dintre Liviu şi Medeea şi, în general, ca toate poveştile de dragoste: expirate.
*
* *
Mailul Medeei către ziarul „Respectiv”
„Cam asta a fost, în mare, fascinanta întâmplare. Nu pot să comentez declaraţia ziarului Respectiv. Dar mulţumesc ziarului Respectiv pentru că m-a încurajat în publicarea primului volum al romanului „Spini în mâinile tale”, dedicat lui Mircea Merinde.
Pentru mulţi, iubirea rămâne un vis(înţelegeţi ce vreţi). Acum, el e mult mai departe decât vă imaginaţi…în apartamentul nostru din Hawaii!
Oricum, viitorul e cel mai nesigur lucru posibil! Să nu mă credeţi totuşi! O să iubiţi cât de curând. Nu daţi cu piciorul iubirii, crezând că ea u există. Există şi chiar îşi alege copiii…
Nu luaţi în seamă decât sentimentele care vă încearcă pe voi, nu şi pe cele care îi încearcă pe ceilalţi, referitor la voi. Sper ca modelul meu să vă inspire!
Eternizaţi ceea ce este!”
Muza, sculptorul și mănușa
- unui sculptor slab de înger -
Abia târziu de tot o mână se ridică
Pentru ca apoi ambele mâini să lucreze la profilul meu,
O sculptură dorită, dar nemeritată de el.
Tu eşti atât de groaznic când mâna îţi zâmbeşte
Şi ochiul amuţeşte sorbind dulceaţa mea,
Of, aviditate masculină şi urâţenia ta…
Acum te-ai prins, jivină, de nebunia mea?
O bere-acum te cheamă…iar alta te aşteaptă,
Pe rând şi celelalte îţi stau în mâna dreaptă.
Privesc la o terasă o nulitate beată.
Mănuşa gri mă-ntreabă:
„Cum de-ai putut, sculptură,tu
să priveşti în jos
la sculptorul ce ţi-a dat viaţă?
Abia târziu de tot o mână se ridică
Pentru ca apoi ambele mâini să lucreze la profilul meu,
O sculptură dorită, dar nemeritată de el.
Tu eşti atât de groaznic când mâna îţi zâmbeşte
Şi ochiul amuţeşte sorbind dulceaţa mea,
Of, aviditate masculină şi urâţenia ta…
Acum te-ai prins, jivină, de nebunia mea?
O bere-acum te cheamă…iar alta te aşteaptă,
Pe rând şi celelalte îţi stau în mâna dreaptă.
Privesc la o terasă o nulitate beată.
Mănuşa gri mă-ntreabă:
„Cum de-ai putut, sculptură,tu
să priveşti în jos
la sculptorul ce ţi-a dat viaţă?
Poveste cu tâlc
Căutam doar dublura mea…
Joi eram într-un xerox din Principală,
Sperând să mă găsesc xeroxată.
Dar nu vorbisem cu vânzătorul
să-mi mixeze puţin însuşirile mele contrastante…
I-a fost destul de greu să mă convingă
de faptul că o să mă plictisesc de mine
dacă îmi va da dublura.
M-a minţit că nu mai are timp,
dar cred că nu voia să-mi transforme
viaţa într-o mare de plictiseală.
În final,mi-a dat, scârbit de insistenţa mea
o dublură, dar era inversată,
căci în dublura aceasta aveam inelul pe mâna cealaltă…
Mi-a spus să nu pun la suflet…
Aşadar, vorbiseşi cu vânzătorul…
Hoţule, ştiai că suntem antagonici!
Joi eram într-un xerox din Principală,
Sperând să mă găsesc xeroxată.
Dar nu vorbisem cu vânzătorul
să-mi mixeze puţin însuşirile mele contrastante…
I-a fost destul de greu să mă convingă
de faptul că o să mă plictisesc de mine
dacă îmi va da dublura.
M-a minţit că nu mai are timp,
dar cred că nu voia să-mi transforme
viaţa într-o mare de plictiseală.
În final,mi-a dat, scârbit de insistenţa mea
o dublură, dar era inversată,
căci în dublura aceasta aveam inelul pe mâna cealaltă…
Mi-a spus să nu pun la suflet…
Aşadar, vorbiseşi cu vânzătorul…
Hoţule, ştiai că suntem antagonici!
Poveste cu tâlc
Căutam doar dublura mea…
Joi eram într-un xerox din Principală,
Sperând să mă găsesc xeroxată.
Dar nu vorbisem cu vânzătorul
să-mi mixeze puţin însuşirile mele contrastante…
I-a fost destul de greu să mă convingă
de faptul că o să mă plictisesc de mine
dacă îmi va da dublura.
M-a minţit că nu mai are timp,
dar cred că nu voia să-mi transforme
viaţa într-o mare de plictiseală.
În final,mi-a dat, scârbit de insistenţa mea
o dublură, dar era inversată,
căci în dublura aceasta aveam inelul pe mâna cealaltă…
Mi-a spus să nu pun la suflet…
Aşadar, vorbiseşi cu vânzătorul…
Hoţule, ştiai că suntem antagonici!
Joi eram într-un xerox din Principală,
Sperând să mă găsesc xeroxată.
Dar nu vorbisem cu vânzătorul
să-mi mixeze puţin însuşirile mele contrastante…
I-a fost destul de greu să mă convingă
de faptul că o să mă plictisesc de mine
dacă îmi va da dublura.
M-a minţit că nu mai are timp,
dar cred că nu voia să-mi transforme
viaţa într-o mare de plictiseală.
În final,mi-a dat, scârbit de insistenţa mea
o dublură, dar era inversată,
căci în dublura aceasta aveam inelul pe mâna cealaltă…
Mi-a spus să nu pun la suflet…
Aşadar, vorbiseşi cu vânzătorul…
Hoţule, ştiai că suntem antagonici!
Lecția din taxi
Maşini trec aiurea-n drum,
Pe stradă, lumea doarme-n geci.
Aştept un biet de taxi.
Nimic. Nici chiar orizontul nu-mi oferă un taxi.
Dintr-un far alb radiază dungi de răcoare.
Chiar nu mă plictisesc…
Atunci ai apărut tu din orizontul îngăduitor.
„Da, merg în New York!” ţi-am spus.
Ah! Ce căldură dăinuia
În maşina ta!
„Da, e soare frumos astăzi!”
„Îmi place culoarea rujului tău!”
„Şi mie.”
„Şi în special ochii”.
„Aici sunt mulţi de tot ca mine
În New-Yorkul nebănuit,
Dar fetiţo, să ştii bine,
Că îţi voi deveni iubit…
În New-York, continuă el,
Lucrurile au două sensuri:
Unul repede şi altul mai încet.
Aici, lucrurile sunt de două feluri:
Trecătoare sau permanente.
Tot în New-York, visurile sunt de două feluri:
Nesimţite sau tocilare.
Mama mi-a spus că sunt trei feluri de prăjituri:
Cu muştar, ketchup sau cimbru.
Bunicul mă bătea la cap că în New-York-ul mult iubit
Sunt două tipuri de oameni:
CA MINE şi CA TINE.
Sigur mă înţelegi.”
I-am mulţumit pentru lucrurile deja ştiute
Şi i-am promis că ne vom mai întâlni.”
Pe stradă, lumea doarme-n geci.
Aştept un biet de taxi.
Nimic. Nici chiar orizontul nu-mi oferă un taxi.
Dintr-un far alb radiază dungi de răcoare.
Chiar nu mă plictisesc…
Atunci ai apărut tu din orizontul îngăduitor.
„Da, merg în New York!” ţi-am spus.
Ah! Ce căldură dăinuia
În maşina ta!
„Da, e soare frumos astăzi!”
„Îmi place culoarea rujului tău!”
„Şi mie.”
„Şi în special ochii”.
„Aici sunt mulţi de tot ca mine
În New-Yorkul nebănuit,
Dar fetiţo, să ştii bine,
Că îţi voi deveni iubit…
În New-York, continuă el,
Lucrurile au două sensuri:
Unul repede şi altul mai încet.
Aici, lucrurile sunt de două feluri:
Trecătoare sau permanente.
Tot în New-York, visurile sunt de două feluri:
Nesimţite sau tocilare.
Mama mi-a spus că sunt trei feluri de prăjituri:
Cu muştar, ketchup sau cimbru.
Bunicul mă bătea la cap că în New-York-ul mult iubit
Sunt două tipuri de oameni:
CA MINE şi CA TINE.
Sigur mă înţelegi.”
I-am mulţumit pentru lucrurile deja ştiute
Şi i-am promis că ne vom mai întâlni.”
Niște chestii incomode
(Tu spui că elefantul e furnică)
Minciunile tale au prins rădăcini
Şi au dat naştere unui copac obosit de greutatea fructelor,
Pe care, bineînţeles, nu le înghite nimeni.
Ai spus şi că furnica poate fi elefant.
Te lăudai că şi lupul îşi schimbă năravul
(am aşteptat degeaba aproape un an de zile).
Am observat doar cum lupul îşi schimbă raţiunea
(sau, de fapt, doar bate vântul),
dar viciile şi le păstrează ca pe un cufăr opulent…
Copacul tău leneş rodeşte în fiecare zi,
În ciuda mea şi fără ca eu să simt.
(Nu ştiu cum, dar când am lăsat creionul jos,
terminând de scris reproşul,
mi-ai dat bip. Poate că încă mai iubesc).
Minciunile tale au prins rădăcini
Şi au dat naştere unui copac obosit de greutatea fructelor,
Pe care, bineînţeles, nu le înghite nimeni.
Ai spus şi că furnica poate fi elefant.
Te lăudai că şi lupul îşi schimbă năravul
(am aşteptat degeaba aproape un an de zile).
Am observat doar cum lupul îşi schimbă raţiunea
(sau, de fapt, doar bate vântul),
dar viciile şi le păstrează ca pe un cufăr opulent…
Copacul tău leneş rodeşte în fiecare zi,
În ciuda mea şi fără ca eu să simt.
(Nu ştiu cum, dar când am lăsat creionul jos,
terminând de scris reproşul,
mi-ai dat bip. Poate că încă mai iubesc).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
